Far far away

O dimineata racoroasa de primavara, numai buna pentru o plimbare prin sat. Oftez incet, strangand roba neagra ce o aveam pe mine, luand-o spre cimitir. Gluga neagra imi acoperea chipul, ceea ce imi convenea.
Nu vroiam sa fiu recunoscuta de absolut nimeni, pur si simplu imi doream sa raman anonima in acel moment.
Tot corpul ma durea, iar Damian stia doar printr-un bilet ca am plecat. O facusem in graba , deci nu mai conta acum.
Imi musc buzele usor crapate de la vantul ce imi biciuia chipul si oftez iar.
-Imi urasc viata. Soptesc cat pentru mine.
Vad portile mari ale cimitirului si oftez. Amintirile ma cuprinsera, si toata acea scena mi se derula in minte ca un film vechi de mult uitat. Nu...nu vroiam sa vad din nou, acele scene ce ma faceau sa imi doresc mai multa razbunare. Ura imi curgea prin vene, eram sigura de asta, si nu vroiam ca Damian sa vada acea latura sadica din mine. Pur si simplu imi era bine asa.
Inaintez calma pe poteca murdara de urme de zapada si privesc in jur. In afara de mine nu mai era nimeni. Continui sa inaintez, pana ce ajung la locul cu pricina.
Imi scot bagheta si dau zapada ce mai ramase la o parte, lasand numele parintilor mei la vedere.
- Doua luni...soptesc.
Coroana lasata in urma cu doua luni, inflorise din nou, in momentul in care bagheta mea se invartise. Sangele mi se scurgea pe degete acum, din cauza ca pielea crapase de la incheieturi. Nu mai stiam daca era din cauza la frig, sau din nou corpul meu era pe post de tinta.
Am cazut in genunchi. Nu se putea citi nimic pe chipul meu, nici o expresie, absolut nimic. O miscare se auzi in spate, dar nu m-am intors, fiind cuprinsa de sangele ce se lovea de piatra funerara.

Ma intorc pe partea cealalta si ma crispesc cand zimt rece locul de langa mine care acum e gol. Oftez si imi deschid ochii tragandu-mi patura de pe mine.
Imi trec mainile peste ochi si casc zgomotos uitanmdu-ma confuz in jurul meu. Unde e Eliza? Dintii imi strapung buza si imi dau ochii peste cap cand vad biletul. Il mototolesc in pumni si ma ridic repede ca sa ma imbrac. Nu inteleg de ce insista sa isi faca rau singura. Ies pe usa si o zbughesc direct catre cimitir, stiu ca acolo o sa o gasesc. Si cand in sfarsit o vad ma las pe genunchi in spatele ei si o cuprind in bratele mele.
-Totul o sa fie bine iubito, o sa vezi.

Am tresarit in momentul cand am simtit bratele lui in jurul meu. O luam incet razna si asta nu era de bine. Pur si simplu vroiam sa fiu normala....cat se putea.
Imi musc usor buzele si strang mana in pumn. Sangele se opri, iar rana se cicatrizaze.
- O sa o iau razna asa...soptesc.
Stiam ca il ranesc si pe el, nu vroiam asta, dar pur si simplu mintea mea o lua razna cu fiecare chestie ce se intampla in jurul meu . Nu vroiam sa fie asa, sa il ranesc.
-Imi pare rau, iubitule. Soptesc pe o voce sparta.
Pur si simplu stiam ca emotionalul meu e varza si ca e totul prea complicat. Nu stiam de ce, dar asta ma deruta, pe langa sentimentele ce i le purtam lui Damian. Nu vroiam sa il ranesc si totusi o faceam, prin felul cum ma comportam si fazele care le faceam.
Stiam ca imi fac rau singura, dar era ca un drog acea durere, ce ma facea sa rad si sa plang in acelasi timp.
Da. Un zambet pe buzele rosii imi aparu facandu-ma sa surad. Clar. O luam razna fara sa imi dau seama.
Mi-am dus degetele pe mana acestuia si caldura lui, parca trimitea socuri pe pielea mea rece ca gheata.

O cuprind toata in bratele mele si ii asez capul pe pieptul meu.
Nu imi place sa o vad asa, nu imi place cand stiu ca se raneste singura. As vrea sa pot sa ii i-au durerea doar ca sa nu o mai vad cum sufera.
-Nu ai de ce sa iti ceri scuze micuto.
Ii mangai usor abdomenul si partile laterale oftand. Cand ea e in bratele mele pot sa imi ad viitorul. Pe ea, pe mine cu un copilas sau doi, apoi imbatraniti cu nepotei pe langa noi. Cu ea vreau sa imi petrec restul vietii si vorbesc foarte serios cand spun asta.
-Te iubesc micuto, sa nu uiti asa niciodata.

Imi inclestez degetele pe bluza lui.
-Te iubesc, enorm enorm. Soptesc.
Simteam lacrimile pe obraji si oftez incet. Il iubeam si nu vroiam sa il mai ranesc.
- Ba da, am de ce sa imi cer scuze, te ranesc fara sa vreau si nu mai vreau sa iti fac rau. Spun incet.
Nu vroiam sa mai sufere din cauza mea. Imi vedeam toata viata langa el si asta era tot ce conta. Vroiam un copilas care sa ii semene si sa nu mai am probleme.
Zambesc usor si imi ridic chipul privindu-l. Ii ating obrazul si schitez un zambet slab.
- Habar nu ai cat de mult te iubesc. Soptesc.
Il sarut, ca si cum ar fi pentru ultima data cand o faceam. Parca toate sperantele mele erau in acel sarut, orice urma de viata pe care o aveam era in acel sarut. El, era persoana ce dadea culoare in viata mea, era persoana care ma tinea sa nu o iau razna, sa nu mor cu o speranta de mult uitata. Imi dadea acel ceva, ce ma facea sa sper la o viata mai buna, una fericita si doar langa el ma simteam intreaga.
Era cel ce ma completa si acum imi dadeam seama de acest lucru. Il iubeam, incat eram in stare sa imi dau viata pentru el.

O intorc cu totul in bratele mele si ii mangai spatele in timp ce ii framant buzele exact asa cum imi place mie.
Cum pot eu sa nu imi iubesc micuta, cand ea face ce face si imi mai trimite cate un suvoi de fiori in tot corpul.
Ii musc buzele si imi trec usor limba peste locul muscat apoi o strecor cu dexteritate in gurita ei micuta.
Ador sa o sarut, practic ma trezeste la viata, cu ea simt intradevar ca traiesc.
Ma desprind din sarutul ei si imi sprijin fruntea de a sa.
-Hai acasa micuto.

Zambeac incet si il musc de buza la randul meu.
- Hai sa mergem. Spun incet.
Privesc pentru ultima data mormantul alor mei si ma ridic, tragandu-l si pe el cu mine.
Oftez incet, aranjandu-mi roba si oftez iar. Imi trec limba peste buze, privindu-l.
- Vreau un copil. Spun.
Stiu ca l-am luat prin surprindere, dar acum nu mai conta. Chiar imi doream un copil cu el si speram ca si acesta sa isi doreasca la fel ca mine.

Trebuie sa recunosc ca dorinta ei brusca de avea avea un copil m-a luat prin suprindere, insa pentru Dumnzeu, cand am auzit-o inima mea a trasarit de bucurie.
Ea vrea un copil, ea vrea un copil cu mine si nimic nu ma poate face mai fericit.
-Esti sigura? Esti inca tanara...
Nu vreau sa para ca nu vreau sa am un copil cu ea insa are abia 22 de ani si nu vreau sa regrete mai tarziu.
Eu am deja 25 si nimic nu imi poate lua gandul de la un bebe micut care sa fie al meu.

-Nu am fost niciodata mai sigura ca acum. Spun zambind dulce.
Eram foarte foarte sigura ca vroiam un copil, si faptul ca va fi copilul lui imi facea dorinta si mai intensa.
Zambesc incet, privindu-l in ochi si ii mangai incet obrazul, zambindu-i cald.
- Te iubesc, si nu voi regreta aceasta decizie niciodata. Spun.
Il sarut scurt si zambesc incet. Ma simteam bine cu el si il iubeam prea mult, fiind in stare sa fac orice pentru el.
Mi-am impleticit degetele cu ale lui, luand-o spre casa. Nu stiam de ce, dar aveam un sentiment ciudat, ca eram urmarita sau ceva de genul.

Zambesc, ce pot sa imi doresc mai mult? Am o iubita care ma iubeste, o iubesc la randul meu plus, venit asa ca un bonus vrea un copil cu mine. Nimic nu ma poate face mai fericit, doar sper ca intr-o zi sa pot rezolva problema ei, nu imi place sa o vad suferind.
-Atunci iubito, ar trebui sa incepem sa lucram la conceperea bebe-ului nostru.
Imi musc buza si o privesc, este atat de frumoasa incat ma face sa ma intreb ce am facut sa merit o asa frumoasa femeie care sa ma iubeasca pe mine si numai pe mine.
Imi strang degetele mai mult in jurul ei si ma indrept cu pasi lenti spre casa impreuna cu ea.
Nici nu are habar cat de fericit m-a facut.

Zambesc la randul meu, si am ajuns destul de repede acasa. Ma trantesc pe canapea in acel moment, dupa ce imi dadusem roba jos si oftez incet.
Nu aveam chef de nimic si acel sentiment , nu imi dadea pace.
-Vreau o baie caaalda. ma plang eu razand.
Acum, cand stateam sa ma gandesc chiar vroiam un copil. Nu stiu sigur de ce, dar pentru mine un copil era ceva minunat, mai ales ca poate acest lucru imi va atrage atentia de la probleme, si pana la urma le va si rezolva.
Zambesc dulce si il trag pe Damian peste mine zambind nevinovata.
-Iubituuuuleee, vii cu mine la o baie calda? intreb pe un ton miorlait.

Chicotesc si ii sarut fruntea, este atat de dragalasa cand face asa incat imi vine pur si simplu sa o mananc.
-Ma duc sa fac micul de jun, du-te si fa un dus, relaxeaza-te, cat despre ce am vorbit mai devreme, o sa am eu grija sa se intample cat mai curand.
Pe fata mi se intipareste un zambet malefic si ma duc repede in bucatarie inainte sa ma razgandesc si sa ma duc cu ea la dus si sa o nu mai las in pace pana cand nu sunt sigur ca prima noastra incercare sa facem un bebe este un succesc.
Imi scutur capul si ma uit in frigider, nu stiu ce sa fac pentru noi dar trebuie sa imi vina mie o idee, macar una mica asa, deci nu trebuie sa ma grabesc, stiu ca iubitei mele ii plac dusurile lungi.

Stateam in dus si priveam peretele fix cand am sintit acea durere. Alex... soptesc in gand dandu-mi seama ca fratele meu era in pericol.
Ies din dus si ma imbrac repede. Ajung in cateva minute stand langa Alex care era ranit. Nu vorbisem cu Damian si mai mult ca sigur voi ajunge in spital. Ma durea tot corpul si sangele mi se prelingea pe incheieturi si gat. Tipatul meu se auzi in tot cimitirul de la pestera lui godric.

Am inceput sa ma invart prin bucatarie scotand tot felul de ingrediente.
Vreau sa fac niste clatite cu ciocolata cu un pahar de suc natural de portocale.
Am realizat continutul usor si apoi am facut repede clatitele, am pus ciocolata si le-am rulat. Le-am asezat frumos pe farfurie si apoi un pahar de suc si le-am asezat pe tava. Am intrat in camera lasand tava pe pat si m-am dus la usa baii. Am ciocanit.
-Iubito, mai ai? Am facut micul de jun?
N-am auzit nimic decat dusul asa ca am intrat, insa ea nu e nicaieri.
Ce dra...?

Herra era langa mine, dar eu am facut in asa fel incat sa ajunga la Damian si sa ii zica ce se intampla cu mine. Imi musc buzele stand in genunchi fiind plina de sange.
- Mai mai , a fost usor sa te aduc aici . spuse o voce cunoscuta , facandu-ma sa tresar.
-Esti un vierme . Markus. spun pe o voce stinsa .
Nu mai imi simteam picioarele , defapt doar piciorul stang nu il mai simteam si asta nu era de bine.
-Ce vrei? intreb.
-Pe tine moarta , asa cum fratele tau mi-a omorat sora asa va fi martor la moartea ta , si Damian va fi cel mai fericit pe langa faptul ca te chinui oricum. spuse razand.
Doua minute mai tarziu , Markus era mort cu ultimele puteri eu fiind plina de sange si cu glezna zdrobita , iar Alex se chinuia sa aiba grija de ranile mele , dar nu reusea deloc.

Am vazut-o pe Herra in spatele meu si mi-am dat seama imediat ce se intampla, defapt nici nu trebuia sa imi i-a mult sa imi dau seama. Am ieist ingoana din baie mi-am luat bagheta de pe masuta am pus-o la spatele blugi si ma transport direct in cimitir.
Alerg cat ma tin picioarele si il gasesc pe fratele ei Alex cum incearca sa ii vindece ranile. Cad in genunchi langa ea si imi scot si eu bagheta, insa inainte las sa imi scape un vaiet de enervare.
-Ce naiba s-a intamplat? Dispari pur si simplu fara sa spui nimic?!
Murmur vraja pentru a vindeca cateva rani si il privesc si pe fratele ei cum ma ajuta, nu inteleg cum sa fac sa opresc toata chestia asta care o raneste pe ea, ma simt atat de nefolositor, simt ca nu pot sa o ajut si asta ma doare, ma face sa vreau sa imi i-au campii.

-Nu e vina ta Damian...incepuse fratele meu. Nu stiu cate stii tu , dar Eliza e blestemata. continua.
Vedeam doar negru in fata ochilor, nu ma puteam trezi si nu puteam opri nimic. Problema cea mai mare, era ca nu simteam nimic, ca si cum as fi moarta.
Respiram, dar parca aerul nu imi ajungea cat trebuie in plamani. Brusc tipatul meu, il facuse pe Alex sa tresara si ma privi. Nu stiam de ce tip, nu simteam nimic, dar asta nu durase mult.
Doua secunde a trebuit, incat sa simt cum corpul imi ia foc si sa incep sa ma zvarcolesc de durere. Tipetele ieseau una cate una din gura, iar lacrimile mi se prelingeau pe chip. Simteam sange , dar nu avea cum.
Trebuia sa ma trezesc, trebuia. Am deschis brusc ochii si am ramas cu ei atintiti asupra cerului innorat.

Pur si simplu nu mai stiu ce sa fac, continua sa tipe si sa se zvarcoleasca de parca vraja mea de vindecare nu are deloc efect, ce naiba sa fac? Pentru ca jur nu stiu ce sa fac ca sa ii i-au durerea, fiecare tipat de al ei mi se intpiraeste in inima exact ca un tatuaj, si oricat de mult as vrea sa fiu indiferent la toate astea nu pot, la urma urmei este iubita mea, o iubesc si nu vreau sa o vad suferind.
-Stiu si eu asta.
Ma adresez fratelui lui. Doar ca nu stiu cum naiba sa desfac blestemul asta, e ca si cum orice as face eu il amplifica de doua ori mai mult. O vad ca deschide ochi insa nu zic nimic pe moment, in fond nici macar nu stiu ce sa zic, pur si simplu o privesc, astept sa vad daca reactioneaza.

-Nu se poate rupe blestemul, doar daca moare. spuse Alex calm.
Eu pe de alta parte am tresarit, cand l-am auzit. L-am privit pe Damian, si am simtit acel gol in stomac.
-Imi....pare...rau. spun.
Deabia vorbeam, de parca cineva imi lua aerul si asta ma facea sa urlu , dar mi-am abtinut orice tipat si doar l-am privit, incercand sa nu mai spun nimic, sau sa nu il ranesc prea tare.
Stiam ca trebuia sa il indepartez sa nu il mai ranesc, dar nu puteam. Asta era singurul lucru ce nu il puteam face, sa il indepartez de mine.

I-am pus degetul pe buze inainte sa mai zica si alte prostii si i-am dat suvitele transpirate din ochi.
-Shh prostuto nu mai spune nimic, te obosesti.
Ii sarut usor fruntea si o tin in bratele mele strans incercand parca sa ii i-au durerea. Doamne si cat de mult as vrea sa pot sa fac asta, urasc sa o vad atat de vulnerabila, atat de slabita.. as da orice sa o stiu pe ea in siguranta.
-Orice ar fi te iubesc si voi incerca mereu sa iti fac durerile sa fie mai usoare.
Zambesc, nu stiu unde gasesc puterea asta, dar zambesc pentru ca stiu ca asta o va face sa se simta un pic mai bine si orice o face pe iubita mea sa se simta mai bine e ca o binecuvantare pentru mine.
-Va trebui sa am grija de ranile alea cand ajungem acasa, sa nu indraznesti sa mai pleci fara sa ma anunti era sa fac infarct!

Am vrut sa ma ridic odata cu el, dar nu puteam. Nu imi simteam piciorul drept.
-Nu....nu imi simt piciorul. spun privindu-l fixa.
Incercam sa ma ridic, dar nu puteam. Imi venea sa distrug tot ca sa ma pot misca, dar nu puteam. Era altceva, mai presus de magie si cand mi-am dat seama ca imi era glezna distrusa am inghetat.
-Daca.....nu voi mai putea umbla? intreb in soapta.
Asta nu se putea repara cu magia, trebuia sa imi las glezna sa se vindece ca a unui om normal si nu vroiam. Vroiam sa ma pot misca, nu sa ma chinui sa fac un pas sau doi.
Imi musc buzele, privindu-i pe cei doi.

O i-au in bratele mele in stilul miresii si ii sarut fruntea, isi face prea multe griji, glezna i se va vindeca intr-o saptamana, maxim doua, asa ca nu trebuie sa faca atat caz.
-Iubito, glezna va fi bine, doar ca trebuie sa stai acasa o saptamana cel putin, nu iti face griji, voi sta si eu cu tine.
Ii zambesc si ne transport pe amandoi in apartmentul nostru in camera noastra, mai precis.
O asez pe pat si apoi asez si tava cu mancarea care acum e un pic rece.
-Uite trebuie sa mananci, si apoi ma voi ocupa de ranile tale bine?
Ii zambesc si ii dau parul de pe ochi inca odata, vreau sa ii vad ochii aceia care m-au facut sa innebunesc, care m-au facut sa ma indragostesc de ea. Este singura femeie care a reusit sa ma puna la respect, si pentru asta o iubesc mai mult ca pe orice.

Am dat absenta din cap si am inceput sa mananc, dar foarte putin. Nu imi era foame si ma durea tot corpul dar nu aratam acest lucru.
Imi musc buzele terminand de mancat si il privesc. Ii ating obrazul oftand.
-Te iubesc enorm de mult, dar nu vreau sa te ranesc. soptesc.
Ii dadeam de ales daca vroia sa plece pur si simplu era mai bine pentru el sa nu fie in preajma mea.
-Orice se intampla cu mine nu vreau sa te ranesc , meriti o persoana normala nu ca mine. soptesc simtind lacrimile pe obraji.

Am apucat-o de barbie si am obligato sa se uite in ochii mei, i-am sters lacrimile care au cazut pe obraz si am oftat. Cum poate sa creada ca o sa plec? Ca o sa o las? Asta nu o sa se intample in veci.
-Asculta-ma bine ok? Nu am de gand sa ma repet sau sa te mai aud pe tine spunand chestiile astea. Nu te parasesc, nu plec, voi fi alaturi de tine pana cand inima mea va inceta sa mai bata, voi incerca sa fac tot ce posibil ca durerile tale sa fie mai mici, pentru ca te iubesc si nu am de gand sa te las! Ma auzi?
I-am mangaiat obrazul bland si i-am zambit, cum poate sa zica asta? Cum poate sa ma goneasca practic din viata ei asa?

Am zambit incet si obosita privindu-l in ochi.
-Da, te aud foarte clar. soptesc.
Nu il puteam alunga din viata mea pur si simplu il iubeam prea mult si asta era tot ce conta pentru mine.
-Ma ajuti cu ranile? intreb in soapta.
Tot corpul ma durea dar in ciuda acestora ii zambeam sincera si cu dragostea pe care i-o purtam.
Era singurul pe care l-am iubit vreodata cu adevarat si nimeni nu va mai fi ca el. Era si este tot ce mi-am putut dori in viata si motivul pentru care sa lupt cu oricine si orice fara ca macar sa ma gandesc de doua ori.